JURNAL DE PRACTICIAN

PERIOADA DE OBSERVAȚIE SAU MOMENTUL DE SPERANȚĂ

Publicat azi - 09 noiembrie 2025


Perioada de observație este perioada în care debitorul mai crede că poate repara ceva, creditorul mai speră că își va recupera vreo sumă, iar practicianul încearcă să afle dacă între cifre mai există viață.

E un timp suspendat — este momentul de speranță: poate că reorganizarea este posibilă, poate că mai există o cale.

În practică, apar uneori situații paradoxale.

Sunt cazuri în care debitorul își dorește reorganizarea, are chiar un plan viabil, dar nu este lăsat de creditori.

De ce? Pentru că, atunci când în patrimoniul debitoarei există bunuri, o recuperare rapidă, chiar și parțială, pare mai avantajoasă decât o sumă mai mare, eșalonată pe trei ani.

Așa, speranța unei relansări se stinge înainte de a prinde contur.

Alteori, situația este inversă — creditorii ar fi dispuși să sprijine reorganizarea, dar debitorul nu mai are forța, voința sau încrederea de a continua.

Între aceste extreme se desfășoară, de fapt, perioada de observație: un echilibru fragil între cifre, termene și speranțe.


P.S. Perioada de observație este intervalul cuprins între data deschiderii procedurii și cea a intrării în reorganizare sau faliment.

Se numește „perioada de observație” pentru că, în acest interval, suntem mai degrabă observatori.

Societatea își continuă activitatea, iar noi analizăm, verificăm, adunăm date, întocmim rapoarte și încercăm să înțelegem unde s-a rupt echilibrul.

Este perioada în care timpul pare să meargă înainte, dar în realitate totul stă pe loc — până când se decide direcția: reorganizare sau faliment.


FIRME-FANTOMĂ ȘI ALTE POVEȘTI DE HALLOWEEN

Publicat azi - 02 noiembrie 2025


Zilele trecute a fost sărbătoarea de Halloween. Costume, dovleci luminați și fantome.

Noi nu avem dovleci, dar avem și noi fantomele noastre — firme cu administratori dispăruți și sedii pe care nu le găsește nimeni.

Ele nu bântuie case, ci cutremura stabilitatea altor firme, liniștea altor persoane.

Pe hârtie, par vii: bilanțuri depuse, obiecte de activitate generoase, uneori chiar profit. În realitate, nu mai e nimic acolo. Doar datorii. De cele mai multe ori, la stat.

Pentru practician, întâlnirea cu o astfel de firmă nu e o poveste de groază, ci una de răbdare și frustrare. În teorie, procedura are pași clari. În practică, e ca și cum ai încerca să prinzi o umbră.

Și mai grav este că atunci când crezi că ai radiat o firmă, fantoma nu a dispărut — doar s-a mutat în alt dosar.


P.S. Dincolo de metafore, totul începe cu o notificare.

Transmitem adrese, notificări și convocări către sedii și către administratorii înscriși la Registrul Comerțului, în temeiul art. 99 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Publicăm într-un ziar național faptul că s-a deschis procedura împotriva debitoarei.

Căutăm faptic sediul și persoanele.

Și uneori, după toate acestea, descoperim că în spatele firmei nu mai e nimeni — doar o urmă pe hârtie.

Poate că ar fi momentul ca actualizarea permanentă a datelor de contact să devină o obligație reală, nu doar formală.


SOCIETĂȚI NOI, OBICEIURI VECHI – SAU CUM SOCIETATEA SE POATE SCHIMBA, DAR NĂRAVUL, BA

Publicat azi - 28 octombrie 2025


Prima dată când a intrat în cabinetul meu era timorat.

Nu știa ce înseamnă insolvență. Ajunsese aici la cererea creditorului bugetar și își dorea să plătească datoria, singura de altfel.

Voia chiar să facă plan de reorganizare. Vorbea sincer, convins că va reuși să redreseze firma și să o țină pe linia de plutire.

Administrator al firmei era mama.

Nu s-a întocmit plan de reorganizare, mama a murit (era bătrână), firma s-a închis.

Nu a mai plătit nimeni datoria la ANAF.

 

După câteva luni, a intrat din nou în biroul meu.

Cu mai mult curaj, de data aceasta, mi-a spus că ar vrea el să facă cerere de intrare în insolvență.

Urmează aceeași poveste: „vreau să plătesc, vreau plan de reorganizare”.

Administrator statutar? Un văr. În vârstă, fără bunuri și cu o pensie mică.

Evident, a urmat falimentul.

Fără elemente de atragere a răspunderii așa cum prevede art. 169 din Legea insolvenței, societatea s-a închis.

Nu a mai plătit nimeni datoria la ANAF.

 

A treia oară nici nu s-a mai deplasat la biroul meu.

M-a sunat un avocat pentru că voia să deschidă procedura de insolvență a unei firme.

De data aceasta nu mai era vorba doar despre creditorul bugetar.

Erau mai mulți — furnizori, chirii neachitate, restanțe la utilități.

Dacă la prima societate existau măcar câteva bunuri mobile acum societatea nu mai deținea nimic.

În acte, totul era curat.

Nu mai contează cine era administrator: oricum, nu el.

 

Și te întrebi, inevitabil: cum ajungi la persoana care a condus, de fapt, totul?

Cum o dovedești, când în acte apare altcineva, iar deciziile reale se iau în spate, fără semnături, fără urme?

Tu, ca administrator judiciar, uneori știi cine a condus de fapt, dar cum îl poți face să se oprească din a frauda creditorii?

Nu poți. Pentru că întotdeauna se va găsi o persoană care să accepte să fie administrator „pe hârtie”..


P.S. Prin urmare, având în vedere proiectul Ministerului Justiției, care urmărește, între altele, extinderea răspunderii și asupra administratorului de facto, o astfel de schimbare ar fi nu doar binevenită, ci și necesară.


PREȚUL UNEI SEMNĂTURI

Publicat azi - 23 octombrie 2025

Cineva mi-a spus, în glumă, că eu sunt ca cei de la pompe funebre — mă ocup de „firme moarte”. 

Râsul a fost amar. Pentru că dincolo de metaforă stă o întrebare reală: cât de important este, pentru economie și pentru oameni, ca firmele care fac rău să iasă definitiv din circuit? 

Gândindu-ma la asta, îmi amintesc de un om care a devenit „patron” fără să știe.

Un om simplu, în vârstă, care habar nu avea ce a semnat la Registrul Comerțului, dar credea că îi face un bine nepotului — și poate și lui.

Trebuia doar să meargă din când în când la o bancă, să ridice niște bani. Afară îl aștepta nepotul, lua banii, iar el pleca acasă fericit, cu câțiva bănuți în buzunar și cu senzația că a făcut un lucru bun.

Până într-o zi, când alocația socială nu a mai venit.

A crezut că e o întârziere, dar câteva zile mai târziu a fost chemat și la poliție. Atunci a aflat: figura în acte ca administrator al unei firme aflate în faliment, cu datorii foarte mari.

Nepotul dispăruse, iar el rămăsese singur, cu o semnătură care valora mai mult decât înțelesese vreodată.


Prin urmare, răspunsul la întrebare este simplu: foarte important.

Îndepărtarea acestor societăți toxice — care lasă în urmă datorii, nedreptăți și urme sociale — nu este doar o procedură de dosar ci o obligație publică.

Altminteri, rănile rămân, victimele plătesc, iar încrederea în piață se destramă.


P.S. Dincolo de poveste, realitatea din practică arată că astfel de situații nu sunt izolate.

În lipsa unor verificări reale la momentul înființării sau transferului unei societăți, oameni care nu știu ce presupune administrarea unei firme ajung să fie folosiți ca interpuși, iar firmele respective devin doar instrumente pentru a ocoli legea.

O reglementare mai strictă privind transferul părților sociale ar putea preveni nu doar fraudele, ci și dramele tăcute din spatele acestor povești.


ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI – ȘI FIRMELE MOR...

Publicat azi - 11 octombrie 2025

Alegi un drum, visezi, faci planuri. Și ele încep încet să se materializeze. Mai întâi îți deschizi o firmă și pare simplu. Începi să construiești: cumperi utilaje, semeni, recoltezi, găsești clienți, faci primele facturi..

Anii trec și totul merge bine. Firma crește, devine cunoscută, iar tu ai încredere în tine și în munca ta.

Simți, în sfârșit, că toate nopțile nedormite și statul pe câmp din zori și până în noapte au meritat.

Doar că, dintr-odată, ploaia nu mai vine și tu nu ai reușit să investești într-un sistem de irigații. Ți-ai spus mereu că o vei face „la anul”, când o să fie mai bine.
Dar anul acela n-a mai venit.

Seceta aduce cu ea și sentimentul de neputință. În plus, așa cum este deja bine-cunoscut că „băncile îți dau umbrelă când este soare și ti-o iau când începe să plouă”, nu reușesti să mai accesezi niciun credit. Pentru că și băncile știu că fermierii au probleme, doar seceta a fost peste tot.

Atunci apar firmele care sunt antrenate să păcălească...să vândă iluzii. Au oameni special pregătiți, învățați să simtă disperarea din voce, să o transforme în slăbiciune și să o exploateze.

Te sună politicos, îți vorbesc cald, îți promit ajutorul pe care nu ți-l mai dă nimeni.

Spun exact ce vrei să auzi: că e ușor, că e doar o perioadă grea, că „toți trec prin asta”. Îți oferă un credit mic, cu dobândă „acceptabilă”, te asigură că „nu se întâmplă nimic dacă întârzii o lună”.

Și semnezi contractul...

Așa am analizat, siderată, o declarație de creanță în care se solicita o înscriere la masa credală: pentru un credit acordat în octombrie 2023, de 25.000 de lei, firma cerea în iulie 2024 suma de 45.000 de lei și executase deja garanția - o casă la munte, de 72 mp, cu două anexe și o curte de 2.900 mp.

Am recitit de două ori, convinsă că e o greșeală. Oare cum este posibil? Cum să semnezi un contract cu o dobândă penalizatoare de 0,5% pe zi?

Răspunsul a fost dezolant: „Am luat creditul fiind convins ca nu se pune problema de penalizare, pentru ca voi plăti... Nici măcar o secunda nu mi-a trecut prin cap că pot pierde casa părintească pentru 25.000 de lei.”


Mai grav este însă că, în special la societățile din agricultură, cele mai multe declarații de creanță au la baza aceste tipuri de  contracte: debite mici, acoperite de penalități uriașe, și societăți mari, care vând inputuri, motorină și alte produse necesare în agricultură, amăgind administratorii cu tot soiul de „reduceri”, „avantaje” și „beneficii”. 

Dar, în spatele acelor contracte citite pe fugă și semnate la disperare, se ascund clauze abuzive, aproape imposibil de combătut.

Si atunci realizezi că și firmele mor...

Se sting încet, sub greutatea deciziilor luate din teamă, neputință sau disperare.

Ce ar mai putea face o reorganizare?

Cum să obții venituri care să acopere toate aceste penalități?

Și, mai ales, cum să ridici un administrator care a pierdut tot - chiar și speranța?


P.S. Ceea ce pare o poveste personală se regăsește, din păcate, în sute de dosare de insolvență.

Cele mai multe contracte de acest tip sunt formulare pretipizate, redactate unilateral de creditor, cu clauze imposibil de negociat.

Dobânda penalizatoare, de 0,5% pe zi, se aplică fără plafon, iar scadența anticipată intervine automat la simple întârzieri de câteva zile.

În plus, executarea garanției se face rapid, adesea fără notificare efectivă.

Aceste creanțe ajung apoi în procedura insolvenței, sub forma declarațiilor de creanță care includ penalități uriașe și dobânzi calculate cumulativ.

Ca administrator judiciar, nu le poți respinge, pentru că sunt întocmite pe baza  contractelor cu valoare de titlu executoriu, astfel că masa credală devine artificial umflată.

În aceste condiții, reorganizarea rămâne doar teoretică — blocată de creditori și de sumele disproporționate.

Și astfel, începe sfârșitul.


P.S la P.S.

Poate că a venit momentul ca statul să nu mai privească de pe margine și să intervină acolo unde piața și regulile comerciale lasă loc abuzului, găsind o formă reală de protecție pentru cei care, deși încearcă să supraviețuiască, ajung prinși în capcanele unor contracte imposibile.

                                      


DRUMUL PRINTRE DOSARE ȘI DESTINE

Publicat azi - 04 octombrie 2025

Drumul printre dosare, oameni, articole de lege, emoții, și chiar pierderi...este uneori copleșitor.

Am pornit de la un prim dosar de insolvență în care dorința de a face totul ca la carte s-a ciocnit de empatia față de un om bolnav de cancer. Am plâns întocmind prima plângere de bancrută frauduloasă. Insolvența aceea a dispărut demult...la fel si doamna...care a rămas încă printre gândurile mele...

Au urmat alte insolvențe: cu oameni care intrau în birou cu speranța că vor reuși redresarea și alții care încercau să mă păcălească. Uneori am simțit neputință, alteori am simțit furie, dar în timp am învățat să îi deosebesc.

Experiența m-a învățat să citesc și oamenii, nu doar hârtiile. Știu din primele minute, atunci când un administrator îmi intră în birou, dacă acesta a fraudat societatea. Îi recunosc...

„Tatăl meu a lucrat la firma aceasta ani de zile, iar anul trecut, când a auzit că am intrat în insolvență, a făcut atac cerebral... Mi-am pierdut casa și stau cu chirie, cu copii de liceu... iar lichidatorul judiciar crede că am fraudat... Nu spune nimic de seceta care este de câțiva ani și care a dus mulți fermieri la faliment. Și nici de faptul că dacă ești de bună credință semnezi contracte care, în realitate, sunt niște capcane în care cazi și nu te mai ridici.”

Nu eram eu lichidatorul acelui dosar, dar ecoul acestor cuvinte m-a urmărit mult timp. Și m-am întrebat: ce „țepar” ar cumpăra pe firmă zeci de mijloace fixe – de la combine, la echipamente și unelte, așa cum avea acea societate? Chiar a fraudat? Sau, uneori, mânați de dorința de a recupera orice, oricât și oricum, din dorința de a încasa cât mai multe onorarii sau de a face pe plac creditorului majoritar care ne-a numit, riscăm să nu mai facem distincție?

Trebuie să putem distinge între debitorul de bună-credință și cel care a fraudat. Avem nu doar dreptul, ci și obligația să facem această distincție.

Pentru că, altfel, chiar viața unui om poate depinde de noi.


P.S. Din punct de vedere procedural, distincția dintre debitorul de bună-credință și cel care a fraudat se analizează în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență. Acest raport, prevăzut de art. 97 din Legea nr. 85/2014, trebuie întocmit de administratorul/lichidatorul judiciar în termen de maximum 40 de zile de la desemnare și cuprinde împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență, precum și, dacă este cazul, persoanele cărora le-ar fi imputabilă această stare


INSOLVENȚA ȘI OAMENII DIN SPATELE CIFRELOR

Publicat azi - 28 septembrie 2025


Când vorbim despre insolvență, discuțiile se învârt aproape întotdeauna în jurul debitorului și al creditorilor. Se fac tabele, se fac rapoarte, se calculează procente. Și da, salariații apar și ei acolo, ca un număr în bilanț sau ca o creanță trecută într-un tabel.

Dar realitatea lor nu încape într-o coloană de Excel. În spatele acelor cifre sunt oameni apăsați de griji, cu întrebări dureroase: „începe școala...eu cu ce îmbrac copiii la școală?”

Privirea unui om care așteaptă răspuns la această întrebare nu se compară cu nicio cifră dintr-un raport.

Insolvența nu este doar despre datorii și creditori. Este și despre oameni — iar salariații sunt, de multe ori, cei care simt cel mai dureros efectele ei.

Pentru mine, ca practician, acesta este unul dintre cele mai grele momente: cel mai greu este să știu că nu întotdeauna pot avea răspunsuri la astfel de întrebări.


P.S. Din punct de vedere procedural, salariații nu trebuie să depună declarație de creanță. Ei sunt înscriși din oficiu în tabelul de creanțe, pe baza documentelor analizate de practician, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.


DE LA CREDITOR LA PRACTICIAN: LECȚIA PE CARE NU O ÎNVEȚI DIN CĂRȚI NICIODATĂ

Publicat azi - 21 septembrie 2025

Înainte să devin practician în insolvență, am fost și eu în postura de creditor. Aveam un mic business de familie în momentul în care, în orășelul nostru, s-a deschis un mare hypermarket – cred că primul la acel moment. O oportunitate uriașă pentru noi: să vindem produse acolo, să intrăm într-un lanț mare și să creștem afacerea.

Am livrat marfa cu încredere, cu speranța că acest pas ne va aduce stabilitate și un viitor mai bun. Și pentru câteva luni chiar a fost frumos. Până într-o zi, când cineva ne-a spus să mergem repede la acel magazin ca să mai luăm câte ceva de acolo, în compensare, deoarece era posibil să se intre în insolvență și nu am mai fi recuperat nimic.

Siderați, am vorbit cu unul dintre directori care ne-a rugat să livrăm în continuare, dându-ne cuvântul lui că va plăti. Nu ne-a plătit… Iar noi, în naivitatea noastră, ne mărisem atât de mult datoria încât doar un credit bancar ne-a ajutat să nu ajungem la rândul nostru în faliment.

Atunci nu înțelegeam procedura, nu știam cum funcționează, vedeam doar efectul: lipsa banilor și blocajul în afacerea noastră. Eram doar un creditor printre alte câteva mii, cu speranțe mari și cu o dezamăgire pe măsură. 0,003% din masa credală nu însemna nimic în procedură, dar pentru noi era enorm.

Astăzi, ca practician, înțeleg mult mai bine ce înseamnă insolvența din interior. Însă experiența aceea personală m-a învățat să privesc altfel creditorii cu care lucrez. Știu cum e să aștepți, să speri, să te întrebi dacă vei mai recupera ceva. Știu cum e să simți că procedura e un zid între tine și banii tăi. Acolo am înțeles prima dată ce înseamnă să fii un număr într-un tabel și, totuși, să simți că pierzi totul – că nu mai ai nimic doar pentru că ai avut încredere în partenerii de afaceri.

Poate tocmai de aceea cred că rolul nostru, al practicienilor, nu e doar să aplicăm legea, ci și să comunicăm, să explicăm și să gestionăm cât putem de bine așteptările creditorilor. Pentru că, dincolo de cifre și tabele, fiecare creditor are în spate o poveste, așa cum am avut și eu odată.


DE CE CAPITALUL SOCIAL NU CONTEAZĂ

Publicat azi - 14 septembrie 2025

Azi vreau să povestesc cum arată începutul concret al unei proceduri de insolvență. Poate părea banal, dar primul pas este să găsești efectiv firma.

Cu entuziasmul de la începutul unei noi profesii am pornit în căutarea firmei în care fusesem desemnată administrator judiciar, gândind că voi descoperi sedii sociale, birouri, documente, oameni cu care să discut.

Deși în acte indicatorii arătau cifre impresionante: venituri de ordinul milioanelor de lei, profit, realitatea a fost mult mai neașteptată.

Potrivit Registrului Comerțului, sediul social era „în județul X, tarlaua Y, parcela Z”. Când am ajuns acolo, nu era decât câmp.

Siderată, am mers la primărie și la poliția din comună în speranța că voi găsi măcar un indiciu. Răspunsurile au fost simple și clare: nu există nicio clădire, nicio activitate, doar câmp. Singurele urme ale firmei erau câteva plicuri rătăcite care ajungeau din când în când la adresa declarată.

Nu contează restul povestirii în acest moment... insolvența și-a urmat cursul, cu atragerea răspunderii unor persoane care habar nu aveau de ceea ce se întâmplase în firmă. (Atragere câștigată pe fond și pierdută în apel, pentru că administratorii trecuți doar pe hârtie aveau mulți avocați).

Dar povestea de azi nu e despre proceduri, ci despre începuturi — despre sediul social și despre capitalul societății. Despre cât de important este ca o firmă să aibă un sediu real, unde să poată fi găsită, și despre obligația asociaților și administratorilor de a declara adrese reale, în antiteză cu cât de mare apare capitalul social în actul constitutiv.

O altă situație care demonstrează problemele identificate pe teren este aceea în care am descoperit că numărul de contact de la Registrul Comerțului era numărul de telefon al avocatului care se ocupase cu înființarea societății. Când l-am sunat, mi-a spus că nu are nicio legătură cu activitatea firmei și că nu știe cum poate fi găsită persoana respectivă.

Zilele acestea s-a vorbit mult despre cât de important este capitalul social cu care își începe activitatea o societate. Cred că mai important decât capitalul social este ca societățile să aibă sedii reale, administratori și asociați care pot fi găsiți și trași la răspundere.

Am văzut firme cu capital social mic, dar cu activitate serioasă și cu oameni implicați și responsabili, și am văzut firme cu cifre impresionante în bilanț, dar inexistente în realitate. Pentru că, de fapt, întotdeauna cei care își propun să păcălească statul sunt și cei care au resursele necesare pentru a înființa o firmă, pentru a-și plăti case de avocațură și contabili pricepuți.

În schimb, cei care chiar vor să construiască o afacere (de cele mai multe ori, de familie) pornesc adesea cu resurse limitate și cu obstacole birocratice.

Poate că legea va tot schimba praguri și condiții, însă adevărata diferență nu o face capitalul social trecut în actul constitutiv. Dincolo de legi și cifre, aceasta a fost prima lecție pe care am învațat-o: diferența dintre un antreprenor de bună-credință și un ‘țepar’ nu se vede în capitalul social, ci în motivația din spatele unei firme: dorința de a construi o afacere din care să trăiești și pe care să o dezvolți, sau intenția de a folosi firma ca pe un paravan pentru a păcăli statul.

De ajutor nu ar fi mărirea capitalului social, ci o modificare legislativă care să oblige administratorii și asociații să declare date de contact reale — sedii unde chiar pot fi găsiți, adrese de e-mail la care răspund, numere de telefon funcționale.

O astfel de schimbare ar fi utilă nu doar pentru practicienii în insolvență, ci și pentru stat, care ar putea identifica și urmări mai ușor firmele fantomă și ar evita situațiile în care societăți cu milioane de lei pe hârtie nu pot fi găsite în realitate.


De ce am ales să scriu despre insolvență

Publicat azi - 07.09.2025                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 

M-am gândit mult timp dacă să împărtășesc aici, pe site, câteva gânduri despre insolvență. Nu îmi doresc să fie un text tehnic, plin de articole de lege, ci mai degrabă un loc în care să notez problemele cu care se confruntă nu doar antreprenorii, ci și practicienii în insolvență – chiar dacă tipurile de probleme sunt diferite.

                                                                                                                                                                                                                                          Scriu pentru că vreau să arăt că insolvența nu este doar despre datorii și creditori, ci și despre oameni, despre decizii și despre provocările pe care fiecare dintre noi le are de dus.

                                                                                                                                                                                                                                      De-a lungul anilor am întâlnit mulți antreprenori care au privit insolvența ca pe un sfârșit. În realitate, ea poate fi și o șansă de reorganizare, de respiro, de a lua lucrurile de la capăt într-un mod mai organizat.

                                                                                                                                                                                                                                          De asemenea, am întâlnit și practicieni în insolvență care, asemenea mie, s-au lovit de dificultăți, cum ar fi: lipsa de colaborare din partea debitorilor, acte incomplete, presiunea creditorilor sau termene imposibil de scurte. Toate acestea fac parte dintr-o muncă în care, dincolo de articole de lege și bilanțuri, există multă responsabilitate și, uneori, chiar greutate în a lua decizii.

                                                                                                                                                                                                                                          Nu am găsit nicio carte sau manual care să mă pregătească pentru toate situațiile pe care le-am întâlnit ca practician. Legea îți dă cadrul, dar realitatea din teren este mult mai complexă, pentru că fiecare dosar aduce provocări noi, uneori previzibile, alteori complet neașteptate.