JURNAL DE PRACTICIAN

Publicat azi - 14 septembrie 2025

Azi vreau să povestesc cum arată începutul concret al unei proceduri de insolvență. Poate părea banal, dar primul pas este să găsești efectiv firma.

Cu entuziasmul de la începutul unei noi profesii am pornit în căutarea firmei în care fusesem desemnată administrator judiciar, gândind că voi descoperi sedii sociale, birouri, documente, oameni cu care să discut.

Deși în acte indicatorii arătau cifre impresionante: venituri de ordinul milioanelor de lei, profit, realitatea a fost mult mai neașteptată.

Potrivit Registrului Comerțului, sediul social era „în județul X, tarlaua Y, parcela Z”. Când am ajuns acolo, nu era decât câmp.

Siderată, am mers la primărie și la poliția din comună în speranța că voi găsi măcar un indiciu. Răspunsurile au fost simple și clare: nu există nicio clădire, nicio activitate, doar câmp. Singurele urme ale firmei erau câteva plicuri rătăcite care ajungeau din când în când la adresa declarată.

Nu contează restul povestirii în acest moment... insolvența și-a urmat cursul, cu atragerea răspunderii unor persoane care habar nu aveau de ceea ce se întâmplase în firmă. (Atragere câștigată pe fond și pierdută în apel, pentru că administratorii trecuți doar pe hârtie aveau mulți avocați).

Dar povestea de azi nu e despre proceduri, ci despre începuturi — despre sediul social și despre capitalul societății. Despre cât de important este ca o firmă să aibă un sediu real, unde să poată fi găsită, și despre obligația asociaților și administratorilor de a declara adrese reale, în antiteză cu cât de mare apare capitalul social în actul constitutiv.

O altă situație care demonstrează problemele identificate pe teren este aceea în care am descoperit că numărul de contact de la Registrul Comerțului era numărul de telefon al avocatului care se ocupase cu înființarea societății. Când l-am sunat, mi-a spus că nu are nicio legătură cu activitatea firmei și că nu știe cum poate fi găsită persoana respectivă.

Zilele acestea s-a vorbit mult despre cât de important este capitalul social cu care își începe activitatea o societate. Cred că mai important decât capitalul social este ca societățile să aibă sedii reale, administratori și asociați care pot fi găsiți și trași la răspundere.

Am văzut firme cu capital social mic, dar cu activitate serioasă și cu oameni implicați și responsabili, și am văzut firme cu cifre impresionante în bilanț, dar inexistente în realitate. Pentru că, de fapt, întotdeauna cei care își propun să păcălească statul sunt și cei care au resursele necesare pentru a înființa o firmă, pentru a-și plăti case de avocațură și contabili pricepuți.

În schimb, cei care chiar vor să construiască o afacere (de cele mai multe ori, de familie) pornesc adesea cu resurse limitate și cu obstacole birocratice.

Poate că legea va tot schimba praguri și condiții, însă adevărata diferență nu o face capitalul social trecut în actul constitutiv. Dincolo de legi și cifre, aceasta a fost prima lecție pe care am învațat-o: diferența dintre un antreprenor de bună-credință și un ‘țepar’ nu se vede în capitalul social, ci în motivația din spatele unei firme: dorința de a construi o afacere din care să trăiești și pe care să o dezvolți, sau intenția de a folosi firma ca pe un paravan pentru a păcăli statul.

De ajutor nu ar fi mărirea capitalului social, ci o modificare legislativă care să oblige administratorii și asociații să declare date de contact reale — sedii unde chiar pot fi găsiți, adrese de e-mail la care răspund, numere de telefon funcționale.

O astfel de schimbare ar fi utilă nu doar pentru practicienii în insolvență, ci și pentru stat, care ar putea identifica și urmări mai ușor firmele fantomă și ar evita situațiile în care societăți cu milioane de lei pe hârtie nu pot fi găsite în realitate.