JURNAL DE PRACTICIAN
DRUMUL PRINTRE DOSARE ȘI DESTINE
Publicat azi - 04 octombrie 2025
Drumul printre dosare, oameni, articole de lege, emoții, și chiar pierderi...este uneori copleșitor.
Am pornit de la un prim dosar de insolvență în care dorința de a face totul ca la carte s-a ciocnit de empatia față de un om bolnav de cancer. Am plâns întocmind prima plângere de bancrută frauduloasă. Insolvența aceea a dispărut demult...la fel si doamna...care a rămas încă printre gândurile mele...
Au urmat alte insolvențe: cu oameni care intrau în birou cu speranța că vor reuși redresarea și alții care încercau să mă păcălească. Uneori am simțit neputință, alteori am simțit furie, dar în timp am învățat să îi deosebesc.
Experiența m-a învățat să citesc și oamenii, nu doar hârtiile. Știu din primele minute, atunci când un administrator îmi intră în birou, dacă acesta a fraudat societatea. Îi recunosc...
„Tatăl meu a lucrat la firma aceasta ani de zile, iar anul trecut, când a auzit că am intrat în insolvență, a făcut atac cerebral... Mi-am pierdut casa și stau cu chirie, cu copii de liceu... iar lichidatorul judiciar crede că am fraudat... Nu spune nimic de seceta care este de câțiva ani și care a dus mulți fermieri la faliment. Și nici de faptul că dacă ești de bună credință semnezi contracte care, în realitate, sunt niște capcane în care cazi și nu te mai ridici.”
Nu eram eu lichidatorul acelui dosar, dar ecoul acestor cuvinte m-a urmărit mult timp. Și m-am întrebat: ce „țepar” ar cumpăra pe firmă zeci de mijloace fixe – de la combine, la echipamente și unelte, așa cum avea acea societate? Chiar a fraudat? Sau, uneori, mânați de dorința de a recupera orice, oricât și oricum, din dorința de a încasa cât mai multe onorarii sau de a face pe plac creditorului majoritar care ne-a numit, riscăm să nu mai facem distincție?
Trebuie să putem distinge între debitorul de bună-credință și cel care a fraudat. Avem nu doar dreptul, ci și obligația să facem această distincție.
Pentru că, altfel, chiar viața unui om poate depinde de noi.
P.S. Din punct de vedere procedural, distincția dintre debitorul de bună-credință și cel care a fraudat se analizează în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvență. Acest raport, prevăzut de art. 97 din Legea nr. 85/2014, trebuie întocmit de administratorul/lichidatorul judiciar în termen de maximum 40 de zile de la desemnare și cuprinde împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență, precum și, dacă este cazul, persoanele cărora le-ar fi imputabilă această stare
INSOLVENȚA ȘI OAMENII DIN
SPATELE CIFRELOR
Publicat azi - 28 septembrie 2025
Când vorbim despre insolvență, discuțiile se învârt aproape întotdeauna în jurul debitorului și al creditorilor. Se fac tabele, se fac rapoarte, se calculează procente. Și da, salariații apar și ei acolo, ca un număr în bilanț sau ca o creanță trecută într-un tabel.
Dar realitatea lor nu
încape într-o coloană de Excel. În spatele acelor cifre sunt oameni apăsați de griji, cu
întrebări dureroase: „începe școala...eu cu ce îmbrac copiii la școală?”
Privirea unui om care
așteaptă răspuns la această întrebare nu se compară cu nicio cifră dintr-un
raport.
Insolvența nu este doar
despre datorii și creditori. Este și despre oameni — iar salariații sunt, de
multe ori, cei care simt cel mai dureros efectele ei.
Pentru mine, ca practician, acesta este unul dintre cele mai grele momente: cel mai greu este să știu că nu întotdeauna pot avea răspunsuri la astfel de întrebări.
P.S. Din punct de vedere procedural, salariații nu trebuie să depună declarație de creanță. Ei sunt înscriși din oficiu în tabelul de creanțe, pe baza documentelor analizate de practician, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
DE LA CREDITOR LA PRACTICIAN: LECȚIA PE CARE NU O ÎNVEȚI DIN CĂRȚI NICIODATĂ
Publicat azi - 21 septembrie 2025
Înainte să devin practician în insolvență, am fost și eu în postura de creditor. Aveam un mic business de familie în momentul în care, în orășelul nostru, s-a deschis un mare hypermarket – cred că primul la acel moment. O oportunitate uriașă pentru noi: să vindem produse acolo, să intrăm într-un lanț mare și să creștem afacerea.
Am livrat marfa cu încredere, cu speranța că acest pas ne va aduce stabilitate și un viitor mai bun. Și pentru câteva luni chiar a fost frumos. Până într-o zi, când cineva ne-a spus să mergem repede la acel magazin ca să mai luăm câte ceva de acolo, în compensare, deoarece era posibil să se intre în insolvență și nu am mai fi recuperat nimic.
Siderați, am vorbit cu unul dintre directori care ne-a rugat să livrăm în continuare, dându-ne cuvântul lui că va plăti. Nu ne-a plătit… Iar noi, în naivitatea noastră, ne mărisem atât de mult datoria încât doar un credit bancar ne-a ajutat să nu ajungem la rândul nostru în faliment.
Atunci nu înțelegeam procedura, nu știam cum funcționează, vedeam doar efectul: lipsa banilor și blocajul în afacerea noastră. Eram doar un creditor printre alte câteva mii, cu speranțe mari și cu o dezamăgire pe măsură. 0,003% din masa credală nu însemna nimic în procedură, dar pentru noi era enorm.
Astăzi, ca practician, înțeleg mult mai bine ce înseamnă insolvența din interior. Însă experiența aceea personală m-a învățat să privesc altfel creditorii cu care lucrez. Știu cum e să aștepți, să speri, să te întrebi dacă vei mai recupera ceva. Știu cum e să simți că procedura e un zid între tine și banii tăi. Acolo am înțeles prima dată ce înseamnă să fii un număr într-un tabel și, totuși, să simți că pierzi totul – că nu mai ai nimic doar pentru că ai avut încredere în partenerii de afaceri.
Poate tocmai de aceea cred că rolul nostru, al practicienilor, nu e doar să aplicăm legea, ci și să comunicăm, să explicăm și să gestionăm cât putem de bine așteptările creditorilor. Pentru că, dincolo de cifre și tabele, fiecare creditor are în spate o poveste, așa cum am avut și eu odată.
DE CE CAPITALUL SOCIAL NU CONTEAZĂ
Publicat azi - 14 septembrie 2025
Azi vreau să povestesc cum arată începutul concret al unei proceduri de insolvență. Poate părea banal, dar primul pas este să găsești efectiv firma.
Cu entuziasmul de la începutul unei noi profesii am pornit în căutarea firmei în care fusesem desemnată administrator judiciar, gândind că voi descoperi sedii sociale, birouri, documente, oameni cu care să discut.
Deși în acte indicatorii arătau cifre impresionante: venituri de ordinul milioanelor de lei, profit, realitatea a fost mult mai neașteptată.
Potrivit Registrului Comerțului, sediul social era „în județul X, tarlaua Y, parcela Z”. Când am ajuns acolo, nu era decât câmp.
Siderată, am mers la primărie și la poliția din comună în speranța că voi găsi măcar un indiciu. Răspunsurile au fost simple și clare: nu există nicio clădire, nicio activitate, doar câmp. Singurele urme ale firmei erau câteva plicuri rătăcite care ajungeau din când în când la adresa declarată.
Nu contează restul povestirii în acest moment... insolvența și-a urmat cursul, cu atragerea răspunderii unor persoane care habar nu aveau de ceea ce se întâmplase în firmă. (Atragere câștigată pe fond și pierdută în apel, pentru că administratorii trecuți doar pe hârtie aveau mulți avocați).
Dar povestea de azi nu e despre proceduri, ci despre începuturi — despre sediul social și despre capitalul societății. Despre cât de important este ca o firmă să aibă un sediu real, unde să poată fi găsită, și despre obligația asociaților și administratorilor de a declara adrese reale, în antiteză cu cât de mare apare capitalul social în actul constitutiv.
O altă situație care demonstrează problemele identificate pe teren este aceea în care am descoperit că numărul de contact de la Registrul Comerțului era numărul de telefon al avocatului care se ocupase cu înființarea societății. Când l-am sunat, mi-a spus că nu are nicio legătură cu activitatea firmei și că nu știe cum poate fi găsită persoana respectivă.
Zilele acestea s-a vorbit mult despre cât de important este capitalul social cu care își începe activitatea o societate. Cred că mai important decât capitalul social este ca societățile să aibă sedii reale, administratori și asociați care pot fi găsiți și trași la răspundere.
Am văzut firme cu capital social mic, dar cu activitate serioasă și cu oameni implicați și responsabili, și am văzut firme cu cifre impresionante în bilanț, dar inexistente în realitate. Pentru că, de fapt, întotdeauna cei care își propun să păcălească statul sunt și cei care au resursele necesare pentru a înființa o firmă, pentru a-și plăti case de avocațură și contabili pricepuți.
În schimb, cei care chiar vor să construiască o afacere (de cele mai multe ori, de familie) pornesc adesea cu resurse limitate și cu obstacole birocratice.
Poate că legea va tot schimba praguri și condiții, însă adevărata diferență nu o face capitalul social trecut în actul constitutiv. Dincolo de legi și cifre, aceasta a fost prima lecție pe care am învațat-o: diferența dintre un antreprenor de bună-credință și un ‘țepar’ nu se vede în capitalul social, ci în motivația din spatele unei firme: dorința de a construi o afacere din care să trăiești și pe care să o dezvolți, sau intenția de a folosi firma ca pe un paravan pentru a păcăli statul.
De ajutor nu ar fi mărirea capitalului social, ci o modificare legislativă care să oblige administratorii și asociații să declare date de contact reale — sedii unde chiar pot fi găsiți, adrese de e-mail la care răspund, numere de telefon funcționale.
O astfel de schimbare ar fi utilă nu doar pentru practicienii în insolvență, ci și pentru stat, care ar putea identifica și urmări mai ușor firmele fantomă și ar evita situațiile în care societăți cu milioane de lei pe hârtie nu pot fi găsite în realitate.
De ce am ales să scriu despre insolvență
Publicat azi - 07.09.2025
M-am gândit mult timp dacă să împărtășesc aici, pe site, câteva gânduri despre insolvență. Nu îmi doresc să fie un text tehnic, plin de articole de lege, ci mai degrabă un loc în care să notez problemele cu care se confruntă nu doar antreprenorii, ci și practicienii în insolvență – chiar dacă tipurile de probleme sunt diferite.
Scriu pentru că vreau să arăt că insolvența nu este doar despre datorii și creditori, ci și despre oameni, despre decizii și despre provocările pe care fiecare dintre noi le are de dus.
De-a lungul anilor am întâlnit mulți antreprenori care au privit insolvența ca pe un sfârșit. În realitate, ea poate fi și o șansă de reorganizare, de respiro, de a lua lucrurile de la capăt într-un mod mai organizat.
De asemenea, am întâlnit și practicieni în insolvență care, asemenea mie, s-au lovit de dificultăți, cum ar fi: lipsa de colaborare din partea debitorilor, acte incomplete, presiunea creditorilor sau termene imposibil de scurte. Toate acestea fac parte dintr-o muncă în care, dincolo de articole de lege și bilanțuri, există multă responsabilitate și, uneori, chiar greutate în a lua decizii.
Nu am găsit nicio carte sau manual care să mă pregătească pentru toate situațiile pe care le-am întâlnit ca practician. Legea îți dă cadrul, dar realitatea din teren este mult mai complexă, pentru că fiecare dosar aduce provocări noi, uneori previzibile, alteori complet neașteptate.